Autoritatea Păstorului nu vine prin votul Adunării Generale…

Am văzut mulţi păstori care nu păstoresc, precum am văzut mulţi credincioşi care nu se lasă păstoriţi. Cu precădere în cultura românească, caracterizată de o neînţelegere a conceptului de autoritate spirituală, dar lipsită şi de spiritul responsabilităţii spirituale, întotdeauna a fost un fel de conflict tacit între cei care trebuiau să fie lideri spirituali şi cei care formează în întregime Trupul vizibil al lui Christos, Biserica Locală.
După 40 de ani de comunism, în care autoritatea a fost percepută prin ciomagul preşedintelui de CAP sau prin butelia dată pe sub mână rudei secretarului de partid (care, între noi fie vorba, nu a reuşit să-şi absolve primele 3 clase), nu este de mirare că această repulsie faţă de autoritate este atât de proeminentă.

Modelul pastoral pe care Biblia ni-l prezintă este bine reflectat în Psalmul 23, unul dintre cei mai cunoscuţi, de altfel.
Am auzit şi astfel de interpretări, în unele cercuri certate cu ordinea, că din moment ce Domnul este păstorul nostru, nu mai este nevoie de o altă autoritate spirituală. Aceştia sunt genul de oameni care fac parte “din biserica Domnului”, nu dau socoteală nimănui, şi Domnul le spune într-un mod direct ce şi cum să facă.

La fel, pe de altă parte, am auzit aşa zişi păstori care îşi arogă autoritate de nicăieri, din eter, nici ei nu dau socoteală nimănui, nu comunică cu nimeni şi nu au nici o viziune de lucru în echipă. Aceştia nu ştiu că echipa păstrează echilibru, acolo se dă socoteală reciprocă şi eşti pritejat de erori pe care le-ai comite dacă ai lucra de unul singur.

O întrebare foarte des întâlnită este aceasta: care este sursa autorităţii spirituale în Biserică?
Domnul a rânduit în Biserică (încă din Biserica Primară) diferite funţiuni (nu funcţii!!), prin care Biserica să-şi împlinească scopul. Toţi credincioşii sunt slujitori (sau ar trebui să fie), iar unii sunt chemaţi să slujească tuturor slujitorilor. Aceste slujiri sunt de natură să păstreze închegată Biserica locală.

Referindu-mă la Păstor, pot face următoarele afirmaţii:
Autoritatea Păstorului nu vine PRIN VOTUL ADUNĂRII GENERALE. Rolul adunării generale în dreptul instituirii Păstorului este de A VALIDA, SAU NU, o chemare şi un dar spiritual pe care Domnul l-a dat unui om. Dacă autoritatea spirituală ar veni de la oameni, atunci, ne-am afla în imposibilitate de a păstorii eficient (ceea ce se întâmplă în bisericile cu caracter democratic accentuat).

Autoritatea Păstorului este una delegată, de la Christos, prin chemarea(a) şi darul(b) primit. Apoi, urmează partea umană, a pregătirii(c) pentru slujire şi a recunoaşterii(d) chemării, a darului şi a pregătirii, de către Biserică.
Cred că Biserica de astăzi are nevoie de oameni cu autoritate spirituală corect înţeleasă şi exprimată.